Scurta scrisoare catre fiica mea

Draga mea Ame, esti inca mica…uneori am impreasia ca esti prea mica sa ma gandesc la cum o sa fie viata noastra cand adolescenta isi va intra in drepturi. Teoretic mai este mult pana atunci insa practic timpul parca zboara si nici nu realizez cand a trecut pe langa noi.

Sunt aproape 4 luni de cand ne bucuri cu zambetul tau si de cand viata noastra a prins o noua culoare, roz. :))

Ma uit la tine si imi doresc sa am putere. Multa putere. Imi doresc putere sa respect deciziile pe care tu o sa le iei si care cel mai probabil nu vor fi pe placul meu. Imi doresc sa am putere sa te sustin in tot ceea ce iti doresti sa faci fara sa te critic, ci doar sa te sustin si sa te sfatuiesc atunci cand vei vrea sa imi auzi parerea. Sper sa reusesc sa te las liberea, sa te las sa zbori cat mai sus fara sa iti frang aripiile (chiar si fara sa vreau).

Putere imi trebuie si sa accept ca viata ta este doar a ta si tu trebuie sa iti faci bagajul tau de greseli, iar datoria mea este sa fiu acolo langa tine, sa te ajut sa mergi mai departe si te iubesc. Neconditionat. Defapt, imi doresc sa ajungi un om frumos, imi doresc sa fi mandra de tine si sa nu regreti nimic. Sa nu regreti nici un pas pe care l-ai facut pentru sunt convinsa ca vei avea motivele tale.

Sa ramai cu sufletul curat si frumos! Sa fii un om bun fiica mea!

Noi te vom iubi mereu si vom fii acolo langa tine pentru eternitate! Multumim ca ne-ai facut viata…roz. 🙂19

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O corporatista cu copil

Da, o corporatista inraita si un copil fara instructiuni de utilizare. Cam asa m-am trezit eu spre finalul acestui an.

Mi-am dorit enorm o minunatie de copil, mi se parea ceva fascinant, extraordinar. Pot spune acum ca asa si este. Pana sa vina pe lume nici nu mi-a trecut prin gand ca un ghemotoc de om poate produce atat de multa fericire si te poate duce de la agonie la extaz in mai putin de un minut.

Dupa 2 luni de stat in pat la orizontala si cu ridicari doar stricta nevoie, ghemotocul meu de om s-a decis ca vrea sa ne cunoasca, mai repede cu 4 saptamani decat ar fi trebuit. Asa ca in data de 19 Octombrie 2016, micuta mea se nastea la 2440 de grame. O mana de omulet.

Ce a urmat de aici? Fericire si agonie toate intr-un amalgam pe care nici acum nu reusesc sa il descifrez. Zilele in spital au fost interminabile cu dureri care mai de care mai puternice. Am inceput cu cezariana si dupa 2 zile…au urmat sanii. O daa…a urmat o adevarata provocare. Sani tari, dureri insuportabile…asa a trecut o zi intreaga in care ma ducea sa imi hranesc ghemotocul din 3 in 3 ore iar in restul timpului stateam pe marginea patului cu ochii lacrimati, privind pompa cu dispret si sigura ca eu nu o sa reusesc sa imi eliberez sanii de greutatea ce devenea tot mai mare.

Intr-un final, cu mult curaj, am reusit sa ma mulg cu mana. Da…cu mana. Incetul cu incetul am inceput sa scot colostru. Un mililitru,doi, trei si uite asa eu eram in culmea fericirii pentru ca stiam cat de important este pentru fetita mea nascuta prematur. Nu am avut voie sa alaptez, asa ca la fiecare 3 ore ma mulgeam, asa cum puteam, si ii dadeam sa manance cu biberonul.

Toate bune pana am ajuns acasa. Hotarata sa alaptez exclusiv…am pus in aplicre planul meu de a scoate brusc laptele praf si sa o pun sa suga la san. Zis si facut…

La controlul de 14 zile de la iesirea din spital, soc…pentru mine, fetita luase in greutate doar 200 de grame ceea ce era exterm de putin pentru ea. A urmat internare in spital cu dezhidratare si icter revenit iar pe langa asta si o infectie urinara. Am revenit la muls din 3 in 3 ore si hranit cu biberonul. Pentru mine, aceasta experienta a fost una foarte grea, extrem de grea. Cand am vazut omuletul acela mic la nici 3 kg cu perfuzii m-am simtiti extrem de vinovata si mi-am promis ca voi face orice numai sa fie ea bine.

Ce a urmat, probabil ca e de la sine inteles, ne-am intors acasa si am continuat hrana cu biberonul, lapte matern muls si supliment.

Acum, dupa aproape 3 luni, incercam sa revenim la san…drum lung si anevoios.

In aceste aproape 3 luni, pot spune ca au fost nenumarate momente de intrebari fara raspuns, de situatii in care nu am stiut ce sa facem si cum. Nu stiam daca este bine sau nu pentru ca feedback-ul primit de la acest pui de om poate sa fie destul de interpretabil.

Privind in urma, pot spune ca sunt o corporatista inraita, sau cel putin eram. Imi placeau lucrurile bine organizate (daca nu erau, le organizam eu), imi placea sa am un caiet de sarcini, o procedura de urmat sau macar o schita de la care sa pot pleca. Ei bine, micul ghemotoc vine fara instructiuni si fara procedura de lucru. Totul pe internet este ambiguu si se poate aplica…sau nu.

Sa iti urmezi instinctul, pare ceva chiar simplu in luarea deciziilor intr-un mediu corporatist, insa se schimba total atunci cand de acest instinct depinde cel mai de pret om din viata noastra.

Ce am invatat in aceasta perioada? Ca trebuie sa traiesc momentul si sa imi fac o procedura de lucru pe moment 🙂 daca mai am timp…

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sa construim amintiri

De cateva saptamani tot citesc si recitesc ce am scris cu ani in urma…ganduri, sentimente, idei, iubiri neimplinite, multumiri si nemultumiri…toate adunate intr-un singur colt de rai.
E placut sa vezi cum ai trecut prin viata si sa intelegi de unde vin replicile astea inteligente pe care le ai acum. 🙂

Au trecut ani frumosi de la ultima postare. Ani in care mi-am gasit iubirea, ani in care am traiti clipe de maxima fericire si implinire. Dar si ani in care am fost dezamagita, am luptat si am incercat sa ma ridic cat mai sus.

Ce fac acum? Ei bine, sa zicem ca sunt in etapa cea mai minunata din viata (cel putin asa se spune), asteptam sa vina bebe.
Da, sunt insarcinata in 35 de saptamani si 4 zile iar de aproximativ 9 saptamani sunt „condamnata” la pat. Bebelusa noastra a vrut sa vina mai repede decat trebuia, asta dupa ce s-a relaxat in Corfu pe plaja, intr-un concediu minunat.
Ne-a speriat putin insa acum totul este bine iar eu astept cu nerabdare sa ne cunoastem deoarece simt ca sunt cat un munte, respir ca un tractor vechi de peste 200 de ani si ma misc ca un melc batran.

Oricum, pregatiriile sunt in plina desfasurare, patutul este gata, hainute minuscule pregatite si doi parinti nerabdatori care se asteapta la ce este mai greu, nopti nedormite si muuult stres. Asa ca ne-am primis rabdare si ne incurajam reciproc sa trecem si peste asta.

De ce m-am intors in trecut si nu in ultimul rand de ce am revenit la scris? Ei bine, pentru ca imi doresc ca peste ani sa revin la momentele de acum, sa le simt din nou macar prin cuvinte si sa las aici ganduri pe care mai apoi sa le pot savura la o ceasca de cafea impreuna cu fetita mea devenita deja domnisoara. 🙂 Ohhhooo, ce departe m-am dus….pana atunci…imi doresc ca micuta mea sa se nasca in Octombrie cu toate ca termenul ar fi 15 Noiembrie. Nu am un motiv anume, pur si simplu imi doresc.

Mi-o imaginez de multe ori, mica, creata si cu ochii mari privind curioasa la lumea asta mare.
Cam atat din gandurile de astazi…sa avem o zi frumoasa. 🙂

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Intrebari de nisip

🙂 Cand ai ceva…nu mai vrei…cand nu il ai…parca te inebuneste si il vrei cu toata fiinta ta. Probabil ca este partea aceea in care viata iti arata si fata ei ironica. Pentru o perioada m-am mutat inapoi in copacul cel vechi, insa doar pentru o perioada scurta.

Il ultimele zile nevoia de a scrie „ceva” m-a coplesit atat de mult incat astazi nu am mai putut rezista tentatiei si mi-am dat drumul cuvintelor pe care le tinusem in frau de ceva vreme.

Sunt optimista din fire…dar trebuie sa recunosc ca de cateva luni nu prea imi iasa. Anul 2013 nu a inceput tocmai in forta si nu da semne ca m-ar lasa si pe mine sa ma linistesc.

Oare voi ati avut momente in care ati simtit ca sunteti undeva jos de tot si indiferent ce incercati sa faceti, parca pamantul de sub picioare nu face decat sa coboare din ce in ce mai tare iar uneori cu o rapiditate si o putere fantastica?
Sunt momente in viata cand parca ai vrea sa opresti lumea pentru o perioada, sa iti pui gandurile in ordine si mai apoi sa pornesti in lupta alaturi de tine cea cu bagajul ordonat si bine facut. Nu se poate. Ai doua variante: fie te opresti tu si lumea isi continua drumul, fie mergi mai departe si te apuci de improvizat orice, oricand, oriunde si cu oricine.

Eu am incercat sa le combin pe amandoua dar nu merge. Apoi am zis sa testez prima varianta…mi-am dat seama ca sunt cu doi pasi in urma si atunci mi-am alocat toata energia sa ajung din urma tot ce pierdusem. Cand in final am reusit, am realizat ca nu imi mai ramane decat cea de a doua varianta, luam totul asa cum vine si pe parcurs vedem. Actionez dupa impuls, iau decizii pe moment si nu tot timpul ma tin de ele. Cel putin nu in dragoste.

Mmmda…ce este pana la urma dragostea? Imi pun de multe ori intrebarea asta. O simti pur si simplu sau uneori inveti sa o simti? Inveti sa il accepti pe cel de langa tine cu bune si rele doar pentru ca e varianta cea mai comoda? Pentru ca nu ai chef sa o iei de la capat cu altcineva din teama ca se poate si mai rau si atunci zici „merge si asa, pana la urma nu e chiar atat de rau”?

Daca m-ai intreba acum ce vreau, ti-as raspunde asa:
„Iubeste-ma si e perfect, fa-ma sa ma simt speciala si apreciata in viata ta si devine minunat.” 
Crezi ca e mult? Sau prea greu de inteles?

Imi vin atat de multe intrebari si raspunsuri in minte dar mai bine le las sa zboare undeva, unde vor ele.

Oare cand iti dai seama ca a venit momentul sa renunti la ceva?
Asta pentru ca de fiecare data spunem ca nu mai putem insa, de tot atatea ori regasim in noi forta necesara de a mai face un pas, poate chiar doi. Si atunci? Cand e ok sa renunti si sa spui „am gresit drumul, cred ca cel mai bine este sa schimb directia”?

De dimineata nu imi dau pace niste versuri…”I’ll keep it simple, I’ll keep it true” uneori este atat de greu…

Love is here, just let it be
I’ll kill the fear, deep in me”

Au fost momente si inca mai sunt, in care urasc cuvintele, dar in acelasi timp imi dau seama ca si lipsa lor este la fel de grea poate chiar mai grea.
Ati observat ca in viata sunt oameni care vin pur si simplu si pleaca la fel de simplu? Ati observat ca sunt oameni care vin simplu insa plecarea lor este atat de grea incat simti ca lumea nu mai are farmec? Eu am obiceiul sa plec destul de usor din acele vieti unde simt ca nu mai am ce sa fac, ca rolul meu este prea simplu si nesemnificativ. Imi este atat de usor sa plec eu inainte sa plece ei, incat de multe ori ma gandesc daca asta e bine. Ma gandesc daca lucrurile sunt interpretate corect sau undeva ceva nu a fost inteles bine. Cine mai stie? Ideea este ca plec si ma consolez ca asa e mai bine, ca oricum rolul meu se incheiase si cortinele urmau sa fie lasate.

Prea multe idei intr-o singura postare, mai tin si pentru mine iar in final va doresc o saptamana fara dileme. 🙂


 

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Musafirii sunt poftiti …sa urce in copac

A trecut aproximativ un an si jumatate de cand am facut prima postare aici…acum ma mut in copacul meu https://drumulcatrenicaieri.ro/

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Inghetata prajita

Ochii parca mi se inchid incet, ploapele ma dor, dar cu toate astea clipesc in continuare ca si cum ziua tocmai a inceput. Privesc in jur si imi dau seama ca totul parca este scos dintr-o poveste, o noua poveste, prietenie, nebunii, mancare, iubire, saruturi, rasete nebune, oameni multi, idei pe moment, incredere, prima impresie, ganduri cenusii,decizie…

Ma scurg acum incet in lacul de ganduri din caldura patului meu. Cu glazura de banane si inghetata prajita…pot sa fug cu vise neimplinite inca. Ploapele nu ma mai asculta, vor lumea lor, vor drepturi depline si cred ca totul li se cuvine. Dupa o lunga discutie cu somnul am hotarat sa iesim in oras, poate la un ceai sau…cine stie…poate chiar o inghetata…prajita.
Rece pe dinauntru si cald in exterior…ca si oamenii…uni dintre ei, cei care cred ca este inutil sa mergi mai departe din moment ce te-ai ars cu ambalajul.
Ma predau …pleoapele au castigat teren…
Noapte…

Publicat în Uncategorized | 5 comentarii

As vrea…sa schimb lumea

Sa crezi in oameni, pana la urma nu este chiar atat de rau, sau mai bine zis sunt momente in care sa crezi in cineva iti da un sentiment chiar placut, un sentiment de siguranta, un sentiment de liniste. Sunt insa si momente in care faptul ca ai crezut in cineva nu iti da tocmai sentimentele enumerate mai sus, ci din contra te face sa te simti ca ultimul om de pe lume…

Stateam azi si priveam afara…de la biroul meu cu multe lucruri imprastiate…imi doream sa alerg afara, sa strig in gura mare toate cate am pe suflet, sa stig ca viata nu este corecta si sa incerc sa ma razvratesc cu lumea toata, sa le spun ca nu avem nici o sansa sa reusim sa traim intr-o tara mai buna daca nu facem ceva chiar acum, chiar aici.
Lumea vine, iti zambeste frumos si apoi se intoarce cu spatele si cine mai stie care sunt gandurile lor. As vrea o lume in care nimeni sa nu-si poata ascunde gandurile, sa spuna verde in fata tot ce gandeste. Ar fi bine, intr-un fel…rau in altul…

Nu suntt in masura sa judec pe nimeni, nici macar pe mine insumi…dar nu inteleg de ce lucrurile trebuie sa fie nedrepte? De ce permitem sa fie asa? De ce ne complacem la o viata asa?
Cei care se simt nedreptatiti tac si nu zic nimic in speranta ca poate va mai aparea o noua sansa pentru ei, cei care sunt persoanele privilegiate, tac si nu spun nimic, ba chiar iti mai si zambeste asa…de sus…sa nu cumva sa uiti pe cine privesti.
Mi-am imaginat de multe ori ca lumea se va schimba, ca totul va decurge mai bine, ca generatiile care vin vor fi mai bune, mai inteligente, mai…mai..mai…decat am fost noi.
As vrea sa schimb lumea…stiu ca voi reusii…dar de asemenea si lumea va ajunge sa ma schimbe pe mine…

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii